China din Colentina

Mă aflu în inima cetății cu cele mai multe magazine pe metru pătrat din Europa de Est. 

Peste 5.500 de puncte de vânzare înghesuite în cele 12 hale cu aspect de mall-uri glam. Din Dragonul Roșu se aprovizioneaza majoritatea patronilor de buticuri de prin țară. Produsele-s aproape moca pentru cei care cumpără en-gross. Pentru cei care cumpără la bucată sunt la fel de ieftine ca-n magazinele din provincie.

O pereche de blugi care costă 10 de lei în Dragon ajunge și la 200 de lei în mall-uri. Aceeași pereche de blugi o poți găsi și la 300 de lei prin magazinele ”de bon ton” de prin centrul Bucureștiului. În buticurile de cartier sau în magazinele din provincie o poți lua și cu 50 de lei.                                                                                            Chinezi, arabi, țigani și români. Toți au venit ca să-și vândă marfa. Concurența e necruțătoare. Însă există și momente de solidaritate între ei.

Când vin controale de la Gardă ori jurnaliști, există unul care dă semnalul pentru toți vânzătorii din hală. Fluieră cât îl țin plămânii. ”În 30 de secunde se închid toate standurile, nu mai vezi picior de vânzător”, îmi spune unul din comercianții de-acolo, râzând ștrengărește.

Îmi iau avânt și intru în hala cu numărul nouă. Aici se vinde doar încălțăminte, dar sunt standuri în care stau agățate de tocurile cizmelor sticlicioase și perechi de chiloți din spandex.
O trupă de chinezi tronează pe mijlocul culoarului si face gălăgie. Femei, bărbați, copii. Râd cu gura până la urechi, gesticulează mult. Discret, îmi fac loc printre ei și reușesc să trec. 

În spatele meu nu se mai aude nimic. Chinezii rămân interziși. Toate perechile de ochi oblici rămân fixate pe aparatul meu de fotografiat. ”Ascunde-l, dacă nu vrei ca în următoarele minute să se închidă toate magazinele”, îmi spune unul din vânzătorii români de-aici. ”Mai bine ar fi să vorbești cu paznicul. Îi faci un premiu ca să meargă cu tine. N-o să ai probleme cu pozatul dacă te văd ăștia cu el.”

Programul Dragonului e scurt. Nebunia începe de pe la cinci dimineața și se termină pe la două după masă. Începând cu ora șapte, locul devine din ce în ce mai greu de pătruns. Mii de oameni se lovesc cu papornițe care stau să crape, cărucioare supraîncărcate cu baloți imenși, hamali cocoșați de tot felul de saci. Parcarea e blocată de mașinile pline cu pături, blugi, pantofi, perne, becuri, fuste, rochii, curele, căciuli, draperii, săbii ninja. 

Sunt prins în vârtej. Caut disperat un loc de unde să pot cumpăra o cafea. Îl găsesc în mijlocul halei. Într-o tejghea din pal lucios e înfipt un dozator de cafea din inox. Șase mese stau aruncate pe mijlocul culoarului precum niște capcane pentru rozătoare.

Hamalii își izbesc cărucioarele de picioarele scaunelor. Vânzătorii ambulanți de fructe exotice se lovesc haotic de mese. Trei arabi fac glume obscene cu barmanița, într-o română stricată. Îmi iau paharul cu cafea și mă așez la discuții cu unul din vânzătorii de-aici.

Șoly e un băiat pe la vreo 20 de ani. E din București și vine dintr-o familie de comercianți înstăriți. Are și el un stand. Nu se încurcă cu marfă din China. Aduce haine de prin Vest. Câteva sute de tiruri pe an. Aprovizionează și standurile vecine iar faptul că părinții lui sunt oameni serioși le-a adus și eticheta de familie respectabilă.
Vorbește despre vânzarea de haine ca un curator de artă. ”Nu contează ce gusturi ai tu în materie de haine. Îți ia ceva timp până să-ți dai seama ce vor oamenii să cumpere și care-s prețurile care merg. Asta e prima lecție și cea mai importantă pe care am învățat-o din business-ul ăsta.”

Șoly îmi spune că ”nu tot ce-i ieftin e și de calitate”. Povestește despre o pereche de ghete pe care le-a luat de la chinezi.
Stătea cu un prieten de vorbă. Avea picioarele lângă un calorifer încălzit. Când să plece, tălpile i-au rămas în urmă.
Există patroni cu magazine în mall-urile centrale din București care vin și se aprovizionează din Dragon. Are și Șoly o grămadă de clienți de genul ăsta.

Îi sună telefonul din cinci în cinci minute. Îl cheamă vânzătoarea de la stand. Miruna, prietena lui, îi ține locul la masă. Îmi povestește despre câteva legende care circulă printre standuri. Chinezi care dispar subit după ce strâng datorii cât China, hale care nu iau foc singure și scheme întortocheate prin care rețele internaționale de mafioți își spală banii pe-acolo.

Despre cum chinezii își ascund toți banii în spatele standurilor și nu dau facturi. Iar atunci când dau, le dau în alb. Despre chinezi veniți ”pe container” pentru un trai mai bun în România.

”Ăștia merg foarte închis. Sunt secretoși. Se ajută doar între ei și nu socializează cu ceilalți.”, îmi spune Șoly pe un ton cumva descumpănit. ”S-au șmecherit și chinezii ăștia. Negociază agresiv, te desconsideră și te bârfesc în față. Nu-mi place să fac afaceri cu ei”. 

Nu bâzâie nicio muscă prin hală fără ca Șoly sau Miruna să n-o audă. Jocul în care sunt prinși e foarte dur și orice greșeală îi poate costa bani. Negocieri la sânge, teama permanentă de a fi păcăliți ori furați, gestiunea gigant pe care o au în grijă. Toate astea i-au făcut să uite că-s doar niște copii. Mințile le sunt programate după codul nescris al Dragonului Roșu. Aici își petrec cea mai mare parte din timp.

În Dragon s-a dezvoltat un sistem care le permite tuturor să fie câștigători la finalul zilei. De la comercianți asemenea lui Șoly, care aduc marfă pe vapoare ori cu tirurile, la patronul magazinului de mall sau de butic și până la clientul final, omușteanul simplu care se bucură de pantofii care l-au costat doar cîteva zeci de lei. Capitalismul din Dragonul Roșu e sălbatic.

 Foto:
Cristina Soiman 

Am publicat textul și pe Tina din Colentina.