Azi am coborât în canalele de sub Gara de Nord să-l cunosc pe Bruce Lee – „regele” boschetarilor din zonă – și să-l întreb dacă-i de-acord să mă lase să stau cu el. Să scriu despre viața lui.

Ca să ajungi în „biroul” lui trebuie să cobori printr-o gură de canal strâmtă de-ți sugrumă respirația. Un generator de curent stă la baza scării și arde aerul de la intrarea în încăperea-vagon.

Pereții camerei sunt flancați de două țevi groase pe care-s puse pături și perne. Miroase a mucegai și vopsea arsă.
Un roi mare de muște bâzâie un bărbat pământiu la față,  leoarcă de transpirație. Lângă el, o fată agită o seringă. Îi dă două sfârle, i-o vâră unui băiat în gât, apoi o aruncă într-un vas rotund, din ceramică, plin ochi cu seringi folosite.

În fundul camerei, în spatele unui birou din pal, Bruce Lee se uită la televizor. Are o vestă din piele decorată cu insigne din metal și medalii din război.

Ține lângă el un fișet plin cu bani sortați pe sertare. Scoate sertarul în care-s aruncate hârtiile de-un leu, mi-l trântește în față și începe să maseze banii.
Se uită neinteresat la mine, ridică o sprănceană, apoi îmi spune c-au mai fost jurnaliști să facă interviu cu el. Nu-i suportă pe ăștia care vin și-i spun că-l plătesc ca să vorbească la cameră, apoi îmi face semn să plec.

Rămân blocat. Nu înțeleg nimic. Dau ies din canal și-aud din spate: „Vino săptămâna viitoare dacă vrei interviu. Și să zici la șefii tăi că Bruce Lee n-a ajuns la mila nimănui!”

Apoi mă cheamă să-i fac o poză cu tovarășul lui.

Doi băieți cu părul alb stau blegiți pe niște scaune din plastic crăcănate, în fața unui butic din spatele Ateneului Român. Poartă geci verde-freș, beau bere la cutie și discută pe moldovenește despre politica noatră care-i de tot căcatul.
Unul dintre ei, cu cioc studiat și blugi americani, îl saltă nervos pe celălalt, mai mucalit, de pe scaun: „Hai la autocar, șăfule, că-mi bag și … pula-n mitingu’ lor!”

Pleacă la braț spre Magheru, ajung la colțul străzii și se opresc. Șmecherosul în blugi își dă geaca verde jos și-i strigă unui parcagiu:

– Uă! Dai cinci suti di mii pi giaca asta?
– Băăă! Te-ai stricat la cap? Nasolia asta dă geacă ie simbolu’ sărăciei. Marși, bă, nebunule d-aicia! Auzi la ei, mânca-ți-aș. Să le dau eu bani pă simbolu’ sărăciei…

Pe spatele ”simbolului sărăciei” scrie cu litere din cauciuc: „Partidul Mișcarea Populară – Filiala Botoșani”

Continue reading →

Pe 11 decembrie, în toiul nopții, autoritățile ucrainiene au trimis trupele speciale de miliție să elibereze Piața Independenței și clădirile  ocupate. Ultimatumul pe care l-au dat cu o săptămână în urmă a expirat.

M-a prins momentul chiar în mijlocul ciocnirilor dintre protestatari și milițieni, apoi m-am trezit închis într-o clădire baricadată, cu câteva sute de nebuni cu țevi și pari în mâini. Urlau la polițiștii care se pregăteau să ia cu asalt clădirea.

Uite cum a fost cea mai hardcoristă noapte pe care-am petrecut-o în Kiev: 

În centrul de presă din Casa ocupată a Sindicatelor câțiva oameni stau în genunchi, cu icoane în mâini. Murmură rugăciuni. În jurul lor, vreo zece jurnaliști saltă care-ncotro. Trag pe ei veste portocalii, cu benzi reflectorizante, își leagă la gâți măști de gaze și fug spre ieșire.

Pe plasmele care dau imagini direct din Maidan câteva mii de mascați așteaptă în formație să intre peste oamenii din spatele celei mai zdravene baricade din Piață.

La baricade, un cântăreț de hihip hop dă din buze și-și mișcă mâna dreaptă în aer. Cu stânga se ține strâns de păsă. În spatele lui, o armată de mascați. În față, câteva sute de oameni cocoțați pe o baricadă înaltă de vreo doi metri. Repărul face o mișcare mai funky și dă cu spatele de ciment. Casca portocalie din vârful capului îi sare vreo la doi metri. O lasă acolo și pleacă c-un băietan care-l filma.

Maidanezii au dat cu apă pe piatra cubică din fața baricadei. Între brigăzile de miliție și baricada călărită de oameni e gheață-sticlă. Ăia care se foiesc între tabere cad ca împușcații. Câte unul la câteva minute.

Un milițian din trupele Berkut (SWAT-ul ucrainean) stă în fața brigăzii pe care-o comandă. Are vreo doi metri și arată ca un centaur cu piele din camuflaj în nunanțe de albastru. Sare de pe-un picior pe celălalt și-și lovește palma stângă cu monturile dreptei.

Un popă gâtuie o rugăciune în fața mascaților. E săltat de-un milițian. În mai puțin de un minut îl văd dând ochii peste cap pe margine.

Centaurul Berkut fierbe. Fibrele de la mușchii din jurul maxilarului ținut de-un cauciuc negru se contractă. Ridică mâna de-asupra brigăzii de malaci și urlă un sunet scurt. Pornesc toți spre baricadă.

Începe bumbăceala. Kliciko e pe scena din Piață. Îi îmbărbătează pe oameni cu microfonul. Pe baricade începe să se strige numele luptătorului.

Lemnele de sub oameni trosnesc, câțiva cad de sus peste mascați.

Unii ajung pe sub bocancii milițienilor, alții-s trași prin pumni, picioare și pulane.

Baricada a cedat de tot.

Printre căștile milițienilor zboară grenade cu fum, cauciucuri, scânduri, fiare și scuipați. Țipă toți de-ți zboară fularul de pe față.

De fiecare dată când se ciocnesc iese un nor de aburi. Pe de o parte trupele speciale, pe de altă parte o mulțime de oameni cu căști portocalii.

În spatele batalioanelor de polițiști vin brigăzi de la descarcerări. Au flexuri și sfârtecă bucățile din metal cu care-a fost împletită fosta baricadă. Printre aburii de sub căștile negre sar scântei de câte doi metri.

Mascații înaintează încet și sigur, ca un briceag cu care străpungi o portocală. Din când în când, căștile portocalii mai obțin câte o victorie. Scuturi ale mascaților ajung în tabăra poporului. Le țin de-asupra capetelor și le plimbă până undeva prin spate.

Trupe Berkut au început să vină și din spatele baricadaților. Un fotograf ucrainean de pe lângă mine trage ca disperatul dintr-o țigară fără filtru. This is Ukrainean sanvish.  With pizdetz extratopping! HAHAHAHAH

După nici două ore de scandal, atmosfera s-a mai domolit. Polițiștii au înconjurat tot Maidanul și au curățat complet două dintre baricadele cele mai sănătoase. Se pregătesc să evacueze clădirea ocupată a Casei Sindicatelor și a Primăriei.

Demonstranții de-afară au intrat în clădire. Polițiști s-au retras după ce au fost udați cu apă rece pe -10 grade. Câțiva pațani viteji au adus cu ei scuturi furate de la milițieni în timpul pizdetzului de pe baricade.
În fața clădirii se cântă la mandolină.

Peste tot, printre blocuri, sunt parcate buldozere și tractoare militare. Oameni în uniforme portocalii așteaptă cuminți în cabine. Un camion pătrățos, cu cârlig de macara în loc de remorcă, e luat de oameni în vizor. Câteva zeci urcă pe mașină și încep să tragă de ce-apucă. Țipă la șofer și saltă din picioare de parcă vor să bage mașina în pământ. Șoferul se uită cu ochii goi înainte. E ca o statuie care se bălăngăne odată cu săriturile oamenilor de pe portiere.

Puțin mai jos de macara, vreo mie de oameni construiesc o nouă baricadă. Cinci gipane ornate cu stegulețele UE cară în remorci bucăți de lemn și fiare. Se mișcă rapid. După nici juma’ de oră, construcția e aproape gata. Au rămas câțiva care întind sârmă ghimpată printre găurile din baricadă.

Vreo 5000 de polițiști au blocat ieri toate intrările în Piața Maidan, apoi au dărâmat baricada proaspăt asamblată și pe cea din fața Guvernului.

Au închis, încă de după-amiază, toate intrările la metrou pe o rază de trei stații și le-au ținut așa vreo opt ore. La televizor spuneau c-a fost anunțat un atac terorist în stația Maidan, iar geniștii au nevoie de timp să caute bombele.

Un tânăr îmi arată, pe telefon, o filmare pe care-a făcut-o în timp ce trecea cu trenul prin stațiile închise. Nu era picior de om. Milițienii s-au folosit de pretextul teroriștilor ca să-i împiedice pe oameni s-ajungă la Revoluție.

O echipă de reporteri TV din Brazilia ia interviu șefului Diasporei ucrainienilor. „This moment, right now, is like the falling of the Berlin wall. This is what it represents for the Ukrainians”, spune oficialul cu fața solemnă, după ce și-a trimis prietenul mai tânăr să-i roage pe jurnaliști să-i ia interviu.

În spatele lui, o spirală de oameni care par că se luptă să intre unii într-alții. Toți vor să ajungă mai aproape de centru. URAAAA! SLAVA UKRAINA!  Un veteran de război, alb în cap și-mbrăcat în haine militare, stă cocoțat ca pe-o scenă de operetă. Ține un baros mare cât el și lovește ca un nebun în granitul de sub cu picioare.

ZDUM! ZDUM! ZDUM! Pocniturile ciocănoiului trec prin strigătele de bucurie ale oamenilor și-ajung în ochii unui bărbat de pe lângă mine care aproape că urlă la un telefon. Istoria! HAHA! Istoriaaa!

Ucrainienii au dărâmat statuia lui Lenin din piațeta Basarabska, un loc nu prea departe de Maidan. În locul ei, pe un cilindru din marmură neagră, au înfipt steagurile Ucrainei și Uniunii Europene și-au dat cu vopsea roșie peste numele lui Lenin. Câteva mii au stat la coadă să dea cu barosul în țeasta decedatului, să ia cu ei acasă o bucată din asupritor. Ieșeau cu fețele rânjite din mulțime și ridicau pietroaiele din granit grena în aer, cum fac campionii de Formula 1 cu trofeele pe podium.

***

La vreo câteva sute de metri de revoluția europeană, prin spatele Pieței Maidan, e o stradă care seamană cu aleea Patriarhiei din București, doar că-i de două ori mai lată și urcă pe-o pantă mai lungă.

Pe partea stângă, un deal ținut de-un dig din ciment. Pe dreapta, porți babane din fier de zici că-s uși de seif. Clădirile din spatele porților sunt împodobite cu coloane înalte, albe, sculptate brut, impunătoare. Pe jos, piatră cubică albită de-o ninsoare care pică mărunt și neîntrerupt de vreo zi.

În vârful străzii, opt autobuze care arată ca niște Trabante cu 40 de locuri. Sunt lipite unele de celelalte, de-a lungul și de-a latul străzii, în formă de Z. Unele sunt puse chiar în curtea uneia dintre clădirile-mamut.

E pustiu, iar printre luminile roșiatice de pe stâplii electrici se-aud ecourile boxelor de pe Maidan. Încerc să găsesc un loc de unde să pot vedea ce se-ntâmplă în spatele autobuzelor. Urc pe-un ghețuș ascuns sub un strat subțire de zăpadă și mă trezesc cu fundul izbit de pământ.

HĂHĂHĂHĂ!

Câteva zeci de voci groase ies din încheieturile unuia dintre autobuze. Mascații!
Stau ca sardinele în mașină și sunt echipați de scandal. Căști negre, lucioase și cu geam peste față, scuturi tăbăcite, veste anti gloanțe și pulane de juma’ de metru.

Mă fac că n-am pățit nimic și-mi pierd urma printre copacii din parcul de peste deal.

Până acum, n-am întâlnit polițiști de luptă în Kiev. Se-ntâmplă rar să patruleze prin Maidan vreun echipaj de gradieni publici. I-am văzut de vreo două ori, înghițiți de mulțimea din Piață. Poartă căciuli negre, din blană de iepure, și conduc mașini Lada vișinii, fabricate parcă pe vremea URSS-ului.

Autobuzele sunt puse aici de duminica trecută, după ce câteva sute de oameni s-au bătut cu polițiștii. Încercau să ocupe clădirea Guvernului și-a Băncii Naționale.

Duminica asta, milițiștii s-au pregătit mai bine. Câteva sute de scutieri sunt baricadați în spatele autobuzelor parcate dincolo de gardul Guvernului.

Azi, în Piața Maidan, au venit să protesteze peste 200 de mii de pro europeni. Poporul, politicienii, militarii și popii țipă, cântă și dansează pe scena din mijlocul unei mulțimi cum n-am văzut decât la la televizor. Odată cu sunetele care ies din boxe, răsună fiecare bucată din Maidanul European. Inclusiv claia de oameni care-ți dă impresia că se cutremură pământul.

Văd de la balconul hostelului în care locuiesc cum câteva mii se desprind din marea mulțime. O iau, în șir indian și pas milităresc, spre Guvern. Sunt conduși de-o fanfară și-un gipălău negru-mat, echipat cu sonorizare de concert. Are și-o scenă de-o persoană pe cupolă.

Geep-ul parchează în capul dealului, iar fanfara face stânga-mprejur și se-ntoarce în Piață. Oamenii rămân, pentru câteva zeci de minute, și-ascultă ce urlă, de pe scena mobilă, un ucrainean răgușit, dar groaznic de nervos.

Militzia Zdarova! Azarov Pidarast!

Oamenii o iau razna. Grupuri de câte patru-cinci pleacă nervoși către parcul din apropiere. Se-ntorc cu fețele vinete și ochii ieșiți din capete. Cară bucăți din garduri-ornament, bănci din fier forjat, crengi și butuci groși de copac. Le trântesc pe toate în mijlocul drumului, unele peste celelalte. Construiesc într-un ritm de parcă ar fi la un concurs în care rivalii sunt milițienii care așteaptă în spatele autobuzelor – la câteva zeci de metri de baricada protestatarilor.

Nu prea poți intra în zona dintre baricadele celor două tabere dacă n-ai legitimație de presă sau carnet de partid de opoziție. Dau să sar peste o bucată de metal, mare cât mine, și simt o mână zdarova în coșul pieptului. Journalist, journalist!

Un pațan blond, cu trăsături butucănoase, îmi face semn să-i arăt legitimația. Flutur buletinul, scot aparatul, click-click-click, duruleanu’ se rușinează și-mi întinde mâna să pot sări peste mormanul de metal și copaci.

Vreo două sute de oameni stau ca la un meci de fotbal. Mulți dintre ei flutură steaguri ucrainiene și se bucură c-au mai făcut un pas în bătaia pentru ocuparea clădirii Guvernului. Unii aruncă trunchiuri de copaci de pe deal, direct pe stradă, alții încearcă să-i convingă pe jandarmii de peste gard să-i lase să intre în Guvern. Restul sunt reporteri și fotografi.

Lângă baricadele poporului se ridică două corturi militare și, spre bucuria fotografilor, se ard steaguri cu stema partidului lui Yanukovych, cel mai urât om de pe Maidan. Lângă autobuzele politistilor se stă detașat.

***

E aproape noapte și mi s-au tăiat picioarele. Cred că e din cauza emoțiilor cu care-au tras în mine sutele de mii  de ucrainieni pe care i-am văzut azi. Îmi târâi gândurile spre hostel, printre oamenii din bulevardul Independenței. Aerul devine din ce în ce mai rece. Pațanii din jur parcă nu-mi mai par străini. Am stat atât de mult lipit de ei, încât încep să le înțeleg limbile după tonurile vocilor.

Într-un pasaj pietonal, chiar sub statuia decapitată a lui Lenin, câteva zeci de pensionari dansează îmbrățișați de melodiile unor trubaduri îmbrăcați sărăcăcios.

Am ajuns din Cernăuți în Kiev după mai bine de 10 ore de mers cu un autocar rusesc vechi. Pocnea tabla de pe el de fiecare data când șoferul schimba vitezele. A fost distractiv până în momentul în care mi-am dat seama c-au trecut aproape șase ore și bâcul de la volan n-a făcut nicio oprire mai lungă de trei minute. Cât să urce și să coboare pasagerii. M-a durut.

Mi-a trecut când am ajuns în autogara din Kiev, un loc întunecat de pe la periferie. Bișnițari de telefoane, cerșetori, vânzători ambulanți de gogoși înțepenite. Taxi, you want? Niet.

Întreb un cetățean tânăr cum ajung la revoluție și mă trezesc luat de mână și băgat în metrou. Tot el a plătit biletul. Două grivne. Trenul arată, pe interior, ca paginile de mică publicitate din ziarele de provincie. Postere mici, colorate, lipite pe toți pereții. Mașini, vacanțe de lux, apartamente, echipamente IT. După vreo cinci stații de mers spre centrul Kievului, aflu despre tovarășul de drum că My name – Anatol. Mă impinge afară din tren. Stația Maidan!

Pe un culoar obscur, câteva zeci de oameni stau în cerc. În mijloc, două fete tinere, cu coroane de flori pe cap, dansează lângă un nene bărbos care zdrăngăne din chitară. Poartă toți drapele și bentițe galben-albastre. Într-un colt, doi polițiști sprijnă o gheretă din geam termopan și se uită plictisiți la petrecere.

Gura de metrou din Piața Maidan dă în mijlocul unei mulțimi care țopăie pe un soi de punk rusesc, în fața unei scene pe care-s suiți câțiva care țipă la microfoane. Maidan, Ukraina, IEUROPA!

Piața e baricadată. Oamenii au decopertat scheletul unui brad din metal, înalt de vreo 20 de metri, și au folosit cartoanele și crengile ca să blocheze căile de acces. Să intri în Piață, tre’ să treci de niște filtre din pațani tineri, îmbrăcați ca la armată. Haine kaki, bocanci înalți, din piele, căști de război și bastoane de miliție. Zâmbesc toți.

În spatele scenei de pe Maidan e plin de oameni și corturi de campanie. Se împart ceaiuri, tartine cu salam/brânză/unt, fructe, apă și haine groase. Oamenii fac focuri în butoaie din tablă, cântă imnuri patriotice și par că, pentru acum, au tot ce le trebuie ca să fie fericiți. Mă uit la ei și mă trec niște frisoane care-mi lasă ochii umezi.

Nu știu cum, dar îl întâlnesc pe Vyktor. Un bărbat fără sprâncene, pe la vreo 40 de ani, dar cu un cumnat care știe câteva cuvinte în engleză. I-a spus cineva că n-am unde să dorm. Vyktor zice că mă cazează la el. Mi-l dă pe cumnată-su la telefon. You call this number. I tell you where to come and sleep. Telefonul lui Vyktor a rămas la mine. Дякуємо, Vyktor!

Intru într-o clădire păzită de un munte de saci de gunoi, patru garduri din metal și câțiva milițieni voluntari. La parter, cinci femei stau în spatele unor birouri lipite. Au niște tabele pe care scriu de fiecare dată când dictează băieții de la intrare. Se dau legitimații de acces la etajele clădirii. O voce de bărbat țipă la fiecare câteva minute. Curăță calea voluntarilor care vin din bucătăria artizanală cu stelaje pline de tartine, portocale feliate și tăvi cu băuturi calde. Aprovizionează corturile de-afară.

Un student la marketing vrea să mă ajute. Acum vreun an, a avut o gagică la Timișoara și l-a plimbat prin toată România. Știe de protestele cu Roșia Montană și zice că dacă fac un film despre ce se-ntâmplă acum în Ucraina, o sa câștig toate festivalurile de film din IEuropa. Tot el îmi face rost și de legitimație și-mi arată unde-i centrul pentru presă.

La etajul 1, cum intri pe un hol cu-n covor lung maro pe mijloc, e o cameră de vreo 50 de metri patrati. Seamănă cu o redacție de televiziune. În mijloc, un birou mic cu cinci steaguri în spate. Lumini, boxe, trepiede.

De jur-împrejurul camerei, multe mese pline cu aparate foto/video, laptopuri, căști de război, măști de gaze, reporteri și reporterițe.

La fiecare câteva zeci de minute, câte un reporter mai dă o alarmă: Polițiștii se pregătesc să evacueze clădirile. O să folosească gaze. O să ne bată pe toți! 

Două televizoare arată live ce se-ntamplă la scena din fața clădirii. E ora 4.00, sunt -3 grade, ninge ca-n Siberia și bate-un vânt de-ți taie blana de la guler. Ucrainienii dansează, cântă, fac slujbe religioase cu popii pe scenă și par mai mulți decât erau când am ajuns aici.